Grupul condus de Vladimir Macoveiciuc

Istoria satului

Vladimir Macoveiciuc s-a născut la 26 octombrie 1906, în comuna Voitinel, jud. Rădăuţi, fiind fiul lui Samson şi al Ioanei. Încă din copilărie viaţa acestuia a fost grea, mama sa fiind văduvă de tânără, cu trei copii. Macoveiciuc a făcut armata la regimentul 4 Artilerie Grea, fiind avansat la gradul de caporal, cel mai mare posibil având în vedere studiile sale. Era un bărbat înalt, viguros, bine făcut şi cu o înfăţişare plăcută, isteţ şi cu spirit întreprinzător. S-a căsătorit cu una dintre cele mai frumoase fete din Voitinel, cu care a avut trei copii, doi băieţi şi o fată. Se pare că nu a făcut parte din nicio organizaţie politică. De meserie comerciant, Vladimir Macoveiciuc avea şi o bună pregătire militară. În armată fusese instructor, însărcinat cu pregătirea militară a tinerilor. A devenit partizan prin forţa lucrurilor, din cauza abuzurilor şi crimelor de neimaginat săvârşite de militarii sovietici în perioada martie – septembrie 1944, cât a rezistat apărarea germano-română în munţii Bucovinei. Ca partizan a fost înarmat de Comandamentul de la Câmpulung Moldovenesc, aflându-se tot timpul sub ordinele şi subzistenţa lui. Pentru meritele sale excepţionale, curajul şi priceperea de care a dat dovadă în executarea misiunilor încredinţate, a fost avansat la gradul de locotenent.

Vladimir Macoveiciuc a acţionat în zona de sud a Bucovinei, unde a luptat până în 1946. După 23 august 1944, a rămas în clandestinitate cu o parte din oameni, organizând rezistenţa în munţi. Peste 40 de partizani au fost identificaţi ca făcând parte din grupul său, dar se pare că au fost mult mai mulţi. Erau ţărani din comunele Voitinel, Gălăneşti, Hurjuieni, Vicovu de Jos şi de Sus, Horodnic de Sus şi de Jos etc., toate din fostul judeţ Rădăuţi. Grupul său avea o mare mobilitate, lovind securitatea acolo unde se aştepta mai puţin. Intrase în legătură şi cu alte formaţiuni de luptători din zone apropiate, dar şi mai depărtate. Era încredinţat că după înfrângerea şi capitularea Germaniei, americanii şi aliaţii lor vor continua războiul împotriva sovieticilor. Aşa i se părea normal şi firesc lui şi celor ce simţeau româneşte.

Cea mai reuşită acţiune a grupului Macoveiciuc a fost ambuscada din Poiana Haciungului, de la 20 iunie 1944, când a fost lichidat un grup de 9 ofiţeri de stat major şi escorta acestora, alcătuită din 2 plutoane sovietice, prilej cu care au fost capturate documente preţioase. Aşadar, într-o vale îngustă, la locul numit „Haciungul Mare”, pe plaiul ce lega comuna Putna cu Voitinelul, au surprins un grup numeros de ofiţeri ruşi şi grade inferioare care mergeau călări şi pe jos în recunoaşterea terenului. Printr-un foc încrucişat de pe creasta văii, au nimicit o bună parte din ei, iar alţii au scăpat cu fuga. Celor morţi le-au rupt epoleţii de pe umeri şi i-au prezentat ca trofeu comandamentului germano-român de la Câmpulung. Atunci, Vladimir Macoveiciuc, cel care a condus acţiunea, a fost avansat la gradul de locotenent şi răsplătit cu medaliile „Virtutea militară”, „Bărbăţie şi credinţă” şi „Crucea de fier” (20 iunie 1944). Pentru a-l lăuda, germanii au expus fotografia în diverse vitrine prin oraşele şi comunele din zonă. Acest lucru îi va fi fatal lui Macoveiciuc, pentru că Manole Bodnăraş, fratele lui Emil Bodnăraş, care locuia la Câmpulung Moldovenesc şi era de meserie fotograf, i-a reprodus fotografia, punând Securitatea pe urmele lui.

Grupul Macoveiciuc a mai avut câteva acţiuni reuşite, dar mai puţin spectaculoase, chiar şi după 23 august, întrucât nu s-a putut separa de trupele germane decât în luna octombrie. Când a ajuns în preajma oraşului Satu Mare, şi-a îngropat armamentul şi echipamentul, iar oamenii s-au împrăştiat.

Prima încercare a ruşilor de a-l captura pe Macoveiciuc şi grupul său de comandă a fost făcută în oraşul Câmpulung, prin înconjurarea casei lui Nicolae Lucan. Prinzând de veste că sunt în primejdie, partizanii s-au refugiat în grajd şi de acolo, prin gura pentru scos gunoiul, au reuşit să fugă. Trădătorul, Simion Tudose, a condus un grup de soldaţi ruşi din NKVD în Ardeal, în comuna Pomi, judeţul Satu-Mare, unde stătea ascunsă şi protejată de săteni familia lui Macoveiciuc. Au fost ridicaţi de acolo soţia, Domnica, şi fiul lor mai mic, Victor, în vârstă de 16 ani. Cu această ocazie a fost ridicată şi logodnica fiului său mai mare, Silvestru, lăsată de acesta în grija mamei sale. În timpul călătoriei, aceasta a fost violată fără pic de ruşine atât de soldaţii ruşi, cât şi de Simion Tudose. O spaimă grozavă a tras şi soţia lui Macoveiciuc, care se aştepta şi ea să fie brutalizată. Batjocorită şi stigmatizată pe viaţă, logodnica lui Silvestru Macoveiciuc a fost eliberată de Poliţia Câmpulung când şi-a revenit în fire. La scurt timp însă a murit. Supus unei anchete foarte dure, maltratat 7 luni la Siguranţa Suceava, în cele din urmă Victor Macoveiciuc a fost predat ruşilor. Mamei sale i-au dat drumul din temniţă, se pare că în urma unei scrisori ultimative, trimisă de Vladimir Macoveiciuc anchetatorului Arcade Biener, în care îl avertiza că, dacă soţia nu-i va fi eliberă, părinţii săi vor fi suprimaţi. Scăpat din ambuscada organizată la Câmpulung şi informat de mişeliile lui Simion Tudose, Vladimir Macoveiciuc l-a urmărit pe acesta până l-a prins, în toamna anului 1945, în casa părintească, unde se afla şi sora sa. În miez de noapte i-a împuşcat pe amândoi în timp ce dormeau. Le-a aşezat capetele în fereastra casei ca să-i înspăimânte de moarte pe toţi eventualii trădători.

O altă tentativă de a-l captura pe Vladimir Macoveiciuc a avut loc în anul 1945. În Suceviţa trăia un oarecare Teodor Brăileanu, om de un caracter îndoielnic, care avea la activ o crimă. După ispăşirea pedepsei, în anul 1944, împreună cu soţia s-a retras în munţi (spre Putna). Aici s-a întâlnit cu Macoveiciuc, fiind primit în grupul acestuia. După 23 august 1944, ca şi alţi luptători din munţi, acesta s-a întors acasă. Aici a fost racolat de Arcadie Şumlanschi, şef al Detaşamentului de Gardieni publici de pe lângă Poliţia Rădăuţi, pentru a-l ajuta la prinderea lui Macoveiciuc. Amator de aventură şi tentat de premiul pus de autorităţile comuniste pe capul lui Macoveiciuc, Brăileanu a acceptat târgul. Astfel, îi transmite, prin sora acestuia de la Vicov, că este urmărit, că libertatea îi este ameninţată. Rugându-l să-l reprimească în grup, a fost refuzat. Pentru a-l convinge pe Macoveiciuc de spusele lui Brăileanu, Siguranţa a organizat un simulacru, trăgând cu mitralierele pe uliţele Suceviţei, în marginea pădurilor. Toată lumea ştia că Brăileanu şi Şumlanschi sunt sub urmărire, crezând că împuşcăturile sunt asupra lor şi că au scăpat fugind în codru. Pentru Macoveiciuc însă stratagema era copilărească şi nu l-a convins. Siguranţa a recurs la un alt şiretlic: cei doi, legaţi cu sârma ghimpată, plini de noroi, murdari, zăcuţi prin păduri, treceau în văzul lumii sub escortă, fiind duşi la post. După câteva ore, s-a dus vestea că cei doi au evadat prin coşul de la soba poliţiei. Macoveiciuc nu a crezut nici în acest scenariu. În apropierea Crăciunului anului 1945, Brăileanu şi Şumlanschi îl roagă pe Macoveiciuc, prin intermediul aceleiaşi surori, să petreacă împreună Crăciunul. Neavând încredere în cei doi, înainte de ziua întâlnirii, Vladimir s-a ascuns sub pat, iar sora sa i-a chemat pe aceştia pentru a-i anunţa că fratele său va veni la întâlnire în casa ei. Rămaşi singuri în casă, după primirea veştii, cei doi au pus la cale ca la miezul nopţii să iasă afară şi să arunce grenade pe geam, pentru a-l ucide. La momentul aşteptat, s-au întâlnit ca nişte prieteni adevăraţi, legaţi de aceeaşi suferinţă. Au mâncat, au băut cu măsură şi spre ceasul al doisprezecelea Teodor s-a îndreptat spre uşă, motivând că merge să urineze. Macoveiciuc, care cunoştea planul acestora, le-a dat în vileag intenţiile. Cei doi trădători au fost legaţi şi au petrecut sărbătoarea lângă ceilalţi. După festin au fost duşi în pădure, dezbrăcaţi şi legaţi de un copac, fiind lăsaţi în ger o noapte întreagă. Dimineaţă au fost tăiaţi cu topoarele şi li s-a tras în faţă câte o rafală de gloanţe, apoi au fost ascunşi cu tot cu haine sub un stog. Fiind găsite cadavrele acestora, li s-a făcut întâi autopsia, fiind apoi îngropaţi în cimitirul din Vicov.

Aici avea să fie înmormântat şi temerarul Vladimir Macoveiciuc, cel care, după legile nescrise ale lumii, şi-a dat viaţa pentru demnitate, dar a şi pedepsit fără milă trădarea. În luna iulie 1946, Vladimir şi fiul său, Silvestru, au dorit să se întâlnească cu o parte din rude în casa surorii sale mai mari, Minodora. Încrezător în cuvântul căpitanului Ion Popescu, Macoveiciuc nu şi-a luat nicio măsură de pază, cu toate că gospodăria surorii sale se afla lângă biserică şi la vreo 200 m de postul de jandarmi. Căpitanul Popescu a fost din timp pus în gardă de omul infiltrat şi a ştiut precis locul unde se afla în noaptea respectivă, punând la cale un plan. L-a urcat în clopotniţa bisericii pe şeful de post, plutonierul Scripa Alexandru, loc de unde putea observa tot ce se întâmpla în casa Minodorei. Sergentul major Cimbru Mihai a fost însărcinat să dea foc la gospodărie pentru a-i obliga să iasă afară, casa fiind înconjurată de jandarmi. Aceste pregătiri s-au făcut într-o linişte desăvârşită, fără ca cei vizaţi să simtă sau să bănuiască ceva. În casă cheful era în toi, iar omul rămas afară de pază a intrat şi el înăuntru să tragă o duşcă, asigurându-i pe ceilalţi că totul este în ordine. În lipsa santinelei, soldaţii au intrat în dispozitiv fără a fi observaţi. Cheful a luat proporţii, parcă s-ar fi presimţit că era ultimul. Când au apărut zorile, Vladimir Macoveiciuc a ieşit în pragul casei. Atunci a fost somat de plutonierul major Pintilie să se predea, dar a intrat în casă liniştit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dintr-o dată au văzut pe fereastră flăcări, deoarece ardea acoperişul de la şură unde era şi grajdul vitelor. Minodora şi familia acesteia au ieşit din casă răcnind şi plângând. Au fugit să dezlege animalele şi să le scoată din grajd, operaţiune anevoioasă pentru că animalele speriate de foc nu voiau să iasă. Toată gospodăria a fost cuprinsă de flăcări. A urmat un schimb de focuri, în urma cărora două persoane din casă au fost împuşcate mortal. Primul care a părăsit casa în flăcări a fost Silvestru Macoveiciuc. Acesta a aruncat o grenadă, având timp să se piardă în noapte, prin lanurile de porumb, scăpând nevătămat. Ultimul a ieşit din casă Vladimir Macoveiciuc, cu braţele ridicate în semn că se predă. Însă pe neaşteptate, cu mişcări de o iuţeală incredibilă, a prins să arunce cu grenade în jur, fugind pe uliţă în jos, înspre şosea. Aflat în turnul clopotniţei, plutonierul major Scripa Alexandru, zis Săndiţă, a ochit şi a tras, rănindu-l pe Macoveiciuc în umăr, fără a-l putea opri. Un al doilea glonţ l-a nimerit pe fugar în călcâi, şi atunci s-a prăbuşit în mijlocul şoselei ce băltea de sângele său. Scrâşnea din dinţi, singur în mijlocul şoselei, iar nimeni nu îndrăznea să se apropie de temutul luptător. După aproape o oră, când a ajuns la capătul puterilor, Vladimir Macoveiciuc s-a întors cu faţa în sus, a privit cerul, apoi şi-a tras un glonte în tâmplă. A murit chinuitor de greu, fiind de o vitalitate înspăimântătoare, comparabilă cu a lui Rasputin. În legătură cu clipa morţii lui Vladimir Macoveiciuc, căpitanul Ioan Popescu, cel care a condus operaţiunea de capturare a acestuia, spunea: „Când a murit, toţi cei de pe aproape, ostaşi şi ţărani curioşi, au auzit moartea fâlfâind din aripi prin văzduh şi ne-am cutremurat simţindu-i prezenţa materializată”. A fost înmormântat în cimitirul din comuna Vicovu de Jos. La data când a fost ucis, 8 iulie 1946, avea 41 de ani.

de LUCIAN DIMITRIU

Articolul original a fost publicat in Crai Nou, pe 9 iulie 2018

Toate drepturile aparțin publicației Crai Nou din Suceava

Distribuire:
Tweet

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *